Solul

Construcţia de bază a formelor de relief este creată de către forţe ce acţionează în interiorul Pămîntului. Aceste procese extraordinare produc zilnic schimbări în această structură de bază, o deformează în mod continuu.
Natura terestră, componenţa lumii vegetale şi animale au evoluţionat de la cele mai primitive forme pînă la asociaţiile biologice contemporane. De la începutul revoluţiei industriale, adică de la mijlocul secolului al XVIII-lea activitatea umană a avut şi ea un rol important în modelarea suprafeţei Pămîntului, cîteodată chiar cu efecte surprinzătoare. Continentele au ajuns la forma lor şi în poziţiile actuale în urma mişcării plăcilor ce formează scoarţa solidificată a Pămîntului, adică datorită plăcilor tectonice. În istoria de 4,6 miliarde de ani a Pămîntului s-au mai petrecut multe alte schimbări, pînă ce planeta noastră a căpătat înfăţişarea de azi. Concomitent a avut loc şi formarea solului – pedogeneza.

Dar cum se formează solul însuşi? Solul se formează la suprafaţa uscatului din stratul superior al rocilor pe anumite elemente de relief. Acest proces este foarte îndelungat şi constă în interacţiunea mai multor factori de pedogeneză cum ar fi: roca-mamă, organisme vii (animale şi microorganisme), climă, vegetaţie, relief, ape freatice şi de suprafaţă, timpul geologic.

Cel mai important factor în formarea solului este alterarea rocilor, care este condiţionată de existenţa atmosferei. Rocile de la suprafaţa scoarţei terestre, fiind supuse proceselor de dezagregare (care pot fi de trei forme: fizică, adică mărunţirea; chimică: producîndu-se reacţii chimice sub influienţa apei de suprafaţa sau din rocă, a bioxidului de carbon, a sulfului sau a oxigenului şi dezagregarea biologică: adică efectul distructiv al diferitelor vietăţi; efecte majore pot fi produse şi de influienţele chimice ale unor organisme vegetale, cum ar fi unele alge şi lichieni care produc acizi ce fac suprfeţele rocilor mai poroase), se sfărîmiţează în particule mai mici – nisip, praf, mîl – şi astfel participă la formarea structurii şi compoziţiei chimice şi mineralogice a solului.

Un alt factor extrem de necesar în formarea solului este clima. Ea condiţionează formarea diferitor tipuri de soluri. Datorită climei, formei şi înclinaţiei planetei noastre Terra faţă de suprafaţa ecliptică, pe glob se produc anotimpurile şi se formează fişiile termice. Fişiile termice, numite şi brîuri termice, la rîndul lor contribuie la formarea zonelor climaterice, biogeografice. În aşa mod se creează zonalitatea naturală.

Datorită acestor zonalităţi în fiecare regiune se formează anumite ecosisteme naturale, anumite biocenoze şi anumite varietăţi de sol. De exemplu, solurile care se formează în condiţii medii, reprezentative sau dominante în zona respectivă, se numesc zonale, automorfe, adică formarea lor nu este condiţionată de anumiţi factori specifici.

În cazurile cînd direcţia solificării este condiţionată de unele proprietăţi specifice ale rocilor materne (argile fine, calcare, etc.) se formează soluri litomorfe (condiţionate de rocă). În zonele cu un surplus mare de precipitaţii atmosferice şi unde apele freatice sunt prezente la adîncimi foarte mici, se întîlnesc solurile hidromorfe (condiţionate de umiditate). Prezenţa sărurilor solubile în rocile materne sau în apele freatice conduce la formarea solurilor sanilizate, halomorfe (înfluienţate de săruri). În depresiuni, în văi şi în luncile rîurilor unde procesul de sedimentare este permanent în dinamică se formează solurile dinamomorfe (care se formează pe sedimente contemporane). Solurile care traversează arealele solurilor automorfe şi se îmbogăţesc cu parcele fine de argilă şi cu sescvioxizi, devin iluviale (de acumulare).
Alt factor important sunt organismele vii (indeosebi vegetaţia şi microorganismele) care şi ele condiţionează formarea diferitor feluri de sol.Primele organisme la suprafaţa uscatului au fost algele monocelulare, care şi astăzi formează la suprafaţa solului pelicule sau pete verzi. Fiind autotrofe, adică avînd capacitatea de a asimila energia solară şi a insuşi elemente minerale din mediul înconjurător, ele produc prin fotosinteză substanţe organice. Această materie primă se acumulează la suprafaţa rocilor, fiind parţial descompusă de către microorganisme în elemente minerale iniţiale (apa, CO2, elemente nutritive, etc).
După pieirea organismelor vii din sol, resturile vegetale şi animale sunt transformate în humus. Acesta este o parte esenţială a materiei organice a solului, şi cel mai important component al lui.
Humusul prezintă un amestec de substanţe organice foarte complicate. Unii chimişti consideră că humusul este cea mai complicată substanţă pe planetă. Rolul de bază al humusului în procesul de solificare şi în natură în genere constă în faptul că el reprezintă o substanţă conservată, un accumulator de energie solară, fixate în materia organică de generaţiile precedente ale plantelor şi animalelor. Apariţia humusului a stopat procesul de mineralizare, de descompunere totală a rămăşiţelor organice.
Prin fertilitate se înţelege proprietatea solului de a asigura plantele cu substanţe nutritive (compuşi ai elementelor chimice cu care se hrănesc plantele), apă şi aer necesare dezvoltării normale în perioada de vegetaţie. Deci, solul este format atît din substanţe organice, cît şi din substanţe minerale.S-a constatat ştiinţific că în stratul de sol cu grosimea de un metru pe o suprafaţă de un hectar se conţin în medie 290 tone humus, 15 tone azot, 19 tone fosfor, 204 tone potasiu, precum şi o cantitate importantă de microelemente: cupru, zinc, mangan, molibden, etc.

Fertilitatea este şi ea de două tipuri: fertilitate naturală şi fertilitate economică.Fertilitatea naturală (potenţială), a solului este un rezultat al fenomenelor naturale (fizice, chimice, biologice), neinfluienţate de om. Ea se dezvoltă continuu şi este determinată de compoziţia fizică şi biochimică a solului, de condiţiile de climă şi relief şi se manifestă prin capacitatea de reproducere spontană a vegetaţiei.

Fertilitatea economică (antropogenă) a solurilor apare ca urmare a unor activităţi modificatoare a omului. Ea depinde de aplicarea corectă a tehnicilor agricole corespunzătoare (lucrări agrotehnice, îngrăşăminte, irigaţii, desecări, etc).