Solul

Construcţia de bază a formelor de relief este creată de către forţe ce acţionează în interiorul Pămîntului. Aceste procese extraordinare produc zilnic schimbări în această structură de bază, o deformează în mod continuu.
Natura terestră, componenţa lumii vegetale şi animale au evoluţionat de la cele mai primitive forme pînă la asociaţiile biologice contemporane. De la începutul revoluţiei industriale, adică de la mijlocul secolului al XVIII-lea activitatea umană a avut şi ea un rol important în modelarea suprafeţei Pămîntului, cîteodată chiar cu efecte surprinzătoare. Continentele au ajuns la forma lor şi în poziţiile actuale în urma mişcării plăcilor ce formează scoarţa solidificată a Pămîntului, adică datorită plăcilor tectonice. În istoria de 4,6 miliarde de ani a Pămîntului s-au mai petrecut multe alte schimbări, pînă ce planeta noastră a căpătat înfăţişarea de azi. Concomitent a avut loc şi formarea solului – pedogeneza.

Dar cum se formează solul însuşi? Solul se formează la suprafaţa uscatului din stratul superior al rocilor pe anumite elemente de relief. Acest proces este foarte îndelungat şi constă în interacţiunea mai multor factori de pedogeneză cum ar fi: roca-mamă, organisme vii (animale şi microorganisme), climă, vegetaţie, relief, ape freatice şi de suprafaţă, timpul geologic.

Cel mai important factor în formarea solului este alterarea rocilor, care este condiţionată de existenţa atmosferei. Rocile de la suprafaţa scoarţei terestre, fiind supuse proceselor de dezagregare (care pot fi de trei forme: fizică, adică mărunţirea; chimică: producîndu-se reacţii chimice sub influienţa apei de suprafaţa sau din rocă, a bioxidului de carbon, a sulfului sau a oxigenului şi dezagregarea biologică: adică efectul distructiv al diferitelor vietăţi; efecte majore pot fi produse şi de influienţele chimice ale unor organisme vegetale, cum ar fi unele alge şi lichieni care produc acizi ce fac suprfeţele rocilor mai poroase), se sfărîmiţează în particule mai mici – nisip, praf, mîl – şi astfel participă la formarea structurii şi compoziţiei chimice şi mineralogice a solului.

Un alt factor extrem de necesar în formarea solului este clima. Ea condiţionează formarea diferitor tipuri de soluri. Datorită climei, formei şi înclinaţiei planetei noastre Terra faţă de suprafaţa ecliptică, pe glob se produc anotimpurile şi se formează fişiile termice. Fişiile termice, numite şi brîuri termice, la rîndul lor contribuie la formarea zonelor climaterice, biogeografice. În aşa mod se creează zonalitatea naturală.

Datorită acestor zonalităţi în fiecare regiune se formează anumite ecosisteme naturale, anumite biocenoze şi anumite varietăţi de sol. De exemplu, solurile care se formează în condiţii medii, reprezentative sau dominante în zona respectivă, se numesc zonale, automorfe, adică formarea lor nu este condiţionată de anumiţi factori specifici.

În cazurile cînd direcţia solificării este condiţionată de unele proprietăţi specifice ale rocilor materne (argile fine, calcare, etc.) se formează soluri litomorfe (condiţionate de rocă). În zonele cu un surplus mare de precipitaţii atmosferice şi unde apele freatice sunt prezente la adîncimi foarte mici, se întîlnesc solurile hidromorfe (condiţionate de umiditate). Prezenţa sărurilor solubile în rocile materne sau în apele freatice conduce la formarea solurilor sanilizate, halomorfe (înfluienţate de săruri). În depresiuni, în văi şi în luncile rîurilor unde procesul de sedimentare este permanent în dinamică se formează solurile dinamomorfe (care se formează pe sedimente contemporane). Solurile care traversează arealele solurilor automorfe şi se îmbogăţesc cu parcele fine de argilă şi cu sescvioxizi, devin iluviale (de acumulare).
Alt factor important sunt organismele vii (indeosebi vegetaţia şi microorganismele) care şi ele condiţionează formarea diferitor feluri de sol.Primele organisme la suprafaţa uscatului au fost algele monocelulare, care şi astăzi formează la suprafaţa solului pelicule sau pete verzi. Fiind autotrofe, adică avînd capacitatea de a asimila energia solară şi a insuşi elemente minerale din mediul înconjurător, ele produc prin fotosinteză substanţe organice. Această materie primă se acumulează la suprafaţa rocilor, fiind parţial descompusă de către microorganisme în elemente minerale iniţiale (apa, CO2, elemente nutritive, etc).
După pieirea organismelor vii din sol, resturile vegetale şi animale sunt transformate în humus. Acesta este o parte esenţială a materiei organice a solului, şi cel mai important component al lui.
Humusul prezintă un amestec de substanţe organice foarte complicate. Unii chimişti consideră că humusul este cea mai complicată substanţă pe planetă. Rolul de bază al humusului în procesul de solificare şi în natură în genere constă în faptul că el reprezintă o substanţă conservată, un accumulator de energie solară, fixate în materia organică de generaţiile precedente ale plantelor şi animalelor. Apariţia humusului a stopat procesul de mineralizare, de descompunere totală a rămăşiţelor organice.
Prin fertilitate se înţelege proprietatea solului de a asigura plantele cu substanţe nutritive (compuşi ai elementelor chimice cu care se hrănesc plantele), apă şi aer necesare dezvoltării normale în perioada de vegetaţie. Deci, solul este format atît din substanţe organice, cît şi din substanţe minerale.S-a constatat ştiinţific că în stratul de sol cu grosimea de un metru pe o suprafaţă de un hectar se conţin în medie 290 tone humus, 15 tone azot, 19 tone fosfor, 204 tone potasiu, precum şi o cantitate importantă de microelemente: cupru, zinc, mangan, molibden, etc.

Fertilitatea este şi ea de două tipuri: fertilitate naturală şi fertilitate economică.Fertilitatea naturală (potenţială), a solului este un rezultat al fenomenelor naturale (fizice, chimice, biologice), neinfluienţate de om. Ea se dezvoltă continuu şi este determinată de compoziţia fizică şi biochimică a solului, de condiţiile de climă şi relief şi se manifestă prin capacitatea de reproducere spontană a vegetaţiei.

Fertilitatea economică (antropogenă) a solurilor apare ca urmare a unor activităţi modificatoare a omului. Ea depinde de aplicarea corectă a tehnicilor agricole corespunzătoare (lucrări agrotehnice, îngrăşăminte, irigaţii, desecări, etc).

Apa

Omul a folosit apa in diferite scopuri, inca din cele mai vechi timpuri. La inceput a folosit apa izvoarelor, a paraielor, a raurilor; cu timpul a folosit apele pentru transport, mergand initial in sensul curentilor, apoi a invatat sa calatoreasca si impotriva curentului si sa pluteasca pe apa lacurilor, a marilor si a oceanelor.

Cu luntrii si plute primitive vechile popoare, cum ar fi polinezienii au impanzit toate arhipelagurile Pacificului.

Apa i-a dat omului si resurse de trai: alge, pesti, mamifere acvatice, unele saruri minerale, pescuitul fiind una dintre primele indeletniciri ale omului. Si astazi mai sunt popoare care au ca baza a hranei de toate zilele resursele oceanice, si mai ales, pestele; de exemplu, japonezii care sunt cu predilectie ihtiofagi (mancatori de peste), ca si populatiile din jurul regiunilor circumpolare.

Zonele mlastinoase desi, in general au o influenta negativa in viata omului, au importanta stiintifica, deoarece unele dintre ele, pot conserva relicte de flora si fauna si pot avea si o importanta economica, fiind folosite pentru amenajarea de orezarii sau pentru extractia de turba.

De multe ori, insa, ele stanjenesc culturile, caile de comunicatie, centrele populate si pot constitui focare de infectie, si mai ales de raspandire a malariei, datorita tantarilor anofeli. Dar, in tarile civilizate mari astfel de suprafete mlastinoase au fost asanate, Olanda fiind una din tarile care au recuperat suprafete foarte mari de uscat, pe aceasta cale; si la noi in tara, mai ales intre anii ‘50-’60 zone intinse din Delta Dunarii au fost desecate in scop agricol; nu se stie inca, daca pe termen lung efectul produs de modificarile acestor ecosisteme naturale, este benefic sau nu. Omul a construit putul, care asigura, in cele mai multe cazuri, o apa de calitate, curata si filtrata.

La noi in tara, astfel de situatii se intalnesc in partea de sud si de est a tarii, unde nivelul freatic se gaseste la adancimi de pana la 30-40 de metri.Importanta apei devine si mai mare in deserturi, unde aceasta este foarte pretioasa, scumpa, si se foloseste pana la ultima picatura.

Exista state, cum ar fi Kuweitul care importa apa la schimb cu petrol. In pustiu, singurele posibilitati de alimentare naturala cu apa sunt izvoarele si fantanile din oaze, care alcatuiesc punctul central al vietii, desi, apa este adeseori calda si noroioasa.

Ca influente negative ale apei se pot aminti inundatiile,unele dintre ele foarte grave avand drept consecinte pierderea de vieti omenesti, distrugerea gospodariilor, a podurilor a instalatiior electrice si producand in anumite state , unde frecvente lor este mai mare, adevarate pagube nationale. De aceea multe fluvii si rauri din lume au fost indiguite si amenajate petru a rezista in astfel de situatii( de ex. in China, Rusia, dar si in bazinele Amazonului, fluviilor Congo, Missisippi, Nil, Tigru, Eufrat si chiar al Dunarii).

Pentru viata economica este importanta si zapada, deoarece prin topirea ei se inmagazineaza in sol mari cantitati de apa , favorizand agricultura regiunilor de stepa; tot zapada protejeaza culturile de toamna impotriva inghetului.Actualmente, atat la noi in tara, cat si in strainatate, exista institutii ale statului care monitorizeaza calitatea apei potabile , precum si pe cea care rezulta din procesele industriale. De altfel, pentru controlul apelor industriale in fiecare intreprindere exista, sau , cel putin ar trebui sa existe un laborator care sa se ocupe cu analize ale apei( atat cea care intra in procesele de productie, cat si cea care este eliminata din acestea). Apa ocupa un loc insemnat si in reteaua feroviara, in industria materialelor de constructii, in marile gospodarii zootehnice etc.

Importanta in legatura cu folosirea apelor o constituie lupta impotriva poluarii lor.
Utilizarea apei nu trebuie privita doar sub aspect cantitativ;ea esteinseparabil legata si de cel calitativ. Nici populatia si nici economianu pot intrebuinta apele de calitate necorespunzatoare.
De aceea, o problema importanta pe plan mondial, la ordinea zilei, este lupta impotriva poluarii apelor.Poluarea apelor curgatoare afecteaza canalele,fluviile si raurile pecursul lor pana la revarsarea in mari. Ea poate contamina si suprafeteintinse de apa, cum sunt iazurile sau lacurile artificiale.

Poluarea apei curgatoare este de obicei invizibila deoarece agentiipoluanti se dizolva in apa. Oricum, exista si exceptii cum ar fi detergentii care produc spuma,sau titeiul si reziduurile netratatecare plutesc la suprafata. Toti agentii poluanti pot fi detectati inlaboratoare prin teste biochimice standarizate. Din aceste testerezulta un nivel care determina gradul de extindere al poluarii si celde puritate relativa a apei. Se poate monotoriza si efectul pe care-l are poluarea asupra plantelorsi animalelor si aceasta este o alta metoda prin care oamenii destiinta pot determina nivelul de poluare.

Principalele tipuri de poluanti sunt urmatorii:Exista putini poluanti naturali. Solul contine anumiti fertilizatori, cum ar fi nitratii care in timpul aratului pasunilor sau in decursul iernilor pot iesi la suprafata.In sol se mai gaseste sialuminiul care poate ajunge in apele curgatoare prin diferite reactiichimice. In timpul inundatiilor luncilor,in apa poate patrundemagneziul care provoaca dezastre in randul pestilor. Insa aceste scurgeri naturale sau semi-naturale de poluanti sunt insignificante incomparatie cu cele produse de om.

Fermierii introduc in mediu o gama intreaga de substante chimice sideci si in rezervele de apa potabila. Printre acestea se numara erbicidele, insecticidele, acaricidele, fungicidele si deparazitanti ipentru bovine, fosfati ,nitrati pentru a stimula dezvoltarea plantelorsi exista scurgeri semnificative de lichide toxice din silozuri saudin fermele de animale.Produsele farmaceutice utilizate inagricultura,pot si ele polua alaturi de dezinfectanti. Odata cu epurarea apei prin care aceasta devine potabila se facanumite masuratori chimice care lasa si ele anumite resturi in apa.

Trihalometanul, o substanta chimica compusa care se presupune ca provoaca cancerul,este un produs rezultat in urma clorurariiapelor.Utilizarea sulfatului de de aluminiu pentru curatirea apei a fost in centrul atentiei in 1988 cand mai multe tone au fost deversatein retelele de alimentare din Camelford, Cornwall(Anglia),cauzanddiverse boli printre localnici.

Aerul

In compozitia chimica a aerului, se remarca doua categorii de elemente: unele care se afla in mod constant si altele care se gasesc numai in mod accidental.
Elementele constante ale aerului, oxigen (20,95%), bioxid de carbon (0,03%), si azot (78,09%), se gasesc in proportii aproape fixe, pe cand ozonul (1-2 mg la 100 m3), vaporii de apa, gazele rare (heliu, argon, neon, xenon etc.), amoniacul, oxidul de carbon (1-15 mg la m3) se gasesc in proportii variabile. La acestea se adauga fumul si particulele fine de praf, care au efecte iritative, traumatice ale mucoasei tractului respirator, putand oficia in acelasi timp rolul de vehiculant al diversilor germeni patogeni.
Omul poate supravietui cateva saptamani fara hrana, cateva zile fara apa, insa numai cateva minute fara aer. Aerul este esential pentru viata. Cinci minute fara aer provoaca leziuni ireversibile la nivelul celulelor nervoase, cu consecinte grave asupra sanatatii, amenintand viata.

De ce aerul este atat de important ? Pentru ca el contine oxigen. Cand inspiram aerul in plamani, oxigenul este transferat in globulele rosii ale sangelui, care il vor duce mai departe la toate celulele organismului. La nivelul acestora, au loc reactii chimice vitale. In urma lor, rezulta bioxid de carbon, pe care tot globulele rosii il transporta la plamani, care-l vor da afara din corp prin expiratie, caci este un produs rezidual.

Zilnic, prin plamanii nostri trec 10.000 de litri de aer. Aerul contine, pe langa oxigen si hidrogen, azot si, uneori, elemente nocive datorita poluarii atmosferei pamantului nostru. Aerul, care patrunde pe caile respiratorii (nas, gura, trahee, bronhii, bronhiole), este filtrat, umezit si incalzit la temperatura corpului.

In final, el ajunge in cele mai mici camarute ale plamanilor, numite alveole, care sunt tapetate cu o retea de vase de sange foarte mici, numite capilare. La nivelul acestor capilare se realizeaza schimbul de gaze - oxigen si bioxid de carbon. Acest schimb se realizeaza rapid; in aprox. un minut, tot sangele trece prin plamani. Aerul contine si praf. Nasul poate filtra acest praf, de aceea este bine sa respiram pe nas si sa-l ferim de infectii. Este foarte importanta calitatea aerului pe care-l respiram.

Cel mai bun aer se afla in apropierea zonelor verzi, a padurilor, langa mari si oceane. Acest aer contine din abundenta oxigen si ioni negativi. Oxigenul se poate obtine numai prin respiratie. Este bine sa ne ajutam respiratia intr-o postura (pozitia corpului) corecta: umerii pe spate, pieptul in fata, spatele drept; prin imbracaminte lejera, prin respiratie diafragmatica (sa punem la lucru diafragma, muschiul abdominal in respiratie) si cat mai multa miscare fizica.

Dusmanul modern cel mai aprig al aerului din incaperi este fumul de tutun. Este periculos atat fumatul activ, cat si contaminarea celor nefumatori din jurul nostru. Ozonul, gaz albastrui cu miros intepator, exercita influente benefice asupra organismului omenesc. Concentratia acestui gaz in atmosfera variaza cu altitudinea, in zonele muntoase gasindu-se mari cantitati de ozon, in comparatie cu zonele de ses. Concentratia maxima a ozonului se afla la aproximativ 30-35 km, unde alcatuieste ozonosfera, un adevarat filtru protector al pamantului.

Aerul bogat in ozon, din zona muntoasa, exercita un efect stimulant asupra organismului, crescandu-i rezistenta la frig si la actiunea substantelor toxice, si avand efecte oxidative si bactericide, argumente ce pledeaza pentru cura de aer din zona alpina in tratarea diverselor afectiuni ale aparatului respirator, cardio-vascular si nervos.

In natura, aerul se ionizeaza sub actiunea radiatiilor cosmice, a radioactivitatii din sol, a descarcarilor electrice din atmosfera, sub influenta carora moleculele diferitelor substante din aer devin ioni negativi sau pozitivi. Efectul benefic al ionilor negativi asupra organismului rezida in facilitarea procesului de hematoza la nivelul membranei alveolo-capilare, in influenta favorabila exercitata asupra metabolismului celulei nervoase facilitand somnul si relaxarea, contribuind astfel la recuperarea si consolidarea sanatatii fizice si psihice. In contextul civilizatiei moderne de astazi, omul petrece mai mult de jumatate din viata in spatii inchise, iar mijloacele si caile de acces ale aerului spre aceste spatii altereaza mult din proprietatile terapeutice ale aerului proaspat.

In contextul vietii trepidante, goniti de criza de timp, uitam ca pentru a ne pastra o sanatate viguroasa nu este suficient doar sa respiram, ci este necesar sa afectam 10-15 minute de cateva ori pe zi unei gimnastice respiratorii sistematice, ampla, profunda, intr-un mediu cat mai putin poluat.

Cura de aer se poate practica fie in repaus, stand intr-un mediu natural, respirand profund, fie efectuand complexe de exercitii fizice simple destinate atat tonifierii musculare implicate in respiratie, cat si a musculaturii corpului in general.

DEZVOLTARE DURABILA

,,Dezvoltarea durabila este cea care urmareste nevoile prezentului,fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile lor"

Scurt istoric al dezvoltarii durabile

Conceptul a fost legat initial de problemele de mediu si de criza resurselor naturale, in special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul insusi este foarte tanar si s-a impus in vara lui 1992, dupa Conferinta privind mediul si dezvoltarea, organizata de Natiunile Unite la Rio de Janeiro.
Durabilitatea pleaca de la ideea ca activitatile umane sunt dependente de mediul inconjurator si de resurse. Sanatatea, siguranta sociala si stabilitatea economica a societatii sunt esentiale in definirea calitatii vietii.
Discutiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabila au pornit la inceputul anilor 70. In 1972, Conferinta privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima data in mod serios problema deteriorarii mediului inconjurator in urma activitatilor umane, ceea ce pune in pericol insusi viitorul omenirii. In 1983, isi incepe activitatea Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED), condusa de Gro Bruntland, dupa o rezolutie adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite. Doi ani mai tarziu, este descoperita gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si, prin Conventia de la Viena se incearca gasirea unor solutii pentru reducerea consumului de substante care dauneaza stratului protector de ozon care inconjoara planeta. In 1986, la un an dupa catastrofa de la Cernobal, apare asa-numitul Raport Brundtland, al WCED, cu titlul “Viitorul nostru comun”care da si cea mai citata definitie a dezvoltarii durabile (“sustainable development”):
Totodata, Raportul admitea ca dezvoltarea economica nu poate fi oprita, dar ca strategiile trebuie schimbate astfel incat sa se potriveasca cu limitete ecologice oferite de mediul inconjurator si de resursele planetei. In finalul raportului, comisia sustinea necesitatea organizarii unei conferinte internationale asupra dezvoltarii durabile. Astfel, in 1992, are loc la Rio de Janeiro “Summit-ul Pamantului”, la care au participat reprezentanti din aproximativ 170 de state. In urma intalnirii, au fost adoptate mai multe conventii, referitoare la schimbarile de clima (reducerea emisiilor de metan si dioxid de carbon), diversitatea biologica (conservarea speciilor) si stoparea defrisarilor massive. De asemenea, s-a stabilit un plan de sustinere a dezvoltarii durabile, Agenda 21.
La 10 ani de la Conferinta de la Rio, in 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabila.